Calea pocăinţei

MAI DEPARTE, ESTE NECESAR SĂ DESCOPERE ce înseamnă cu adevărat „calea pocăinţei”.

În engleză, cuvântul ‚pocăinţă’ are o poveste destul de tristă [n.tr. – în Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, 1984: „pocăinţă” – căinţă pentru păcatele săvârşite; regret pentru o faptă rea]. Cu toate că este des folosit pentru a traduce cuvântul grecesc de ‚metanoia’, poartă anumite conotaţii negative pe care cuvântul grecesc nu le poartă, incluzând imagini mentale ale oamenilor care se bălăcesc în vinovăţie şi auto­flagelare (care pare să fi fost agreată de anumiţi scriitori vestici). 

Cuvântul grecesc, pe de altă parte, este unul pozitiv şi denotă o schimbare progresivă şi pozitivă din partea persoanei în cauză. Presupune schimbarea mentalităţii sau a concepţiilor şi este orientată spre “înainte”. În acest sens, pocăinţa poate (dar nu este obligatoriu) să conţină o dimensiune de tristeţe faţă de păcatele din trecut, dar atunci când se întâmplă aşa se întâmplă în contextul schimbării concepţiei acelei persoane spre a nu mai face aceleaşi greşeli şi în viitor. A ne îndrepta paşii într-o direcţie diferită, a vedea lumea cu ochi diferiţi, a o lua de la capăt … acestea sunt trăsăturile importante ale pocăinţei.

Subiectul pocăinţei are o însemnătate capitală în înţelegerea completă a vieţii unui creştin ortodox. Pentru a comprima o mare parte din Teologie în câteva cuvinte, inima experimentării creştin ortodoxe a lui Dumnezeu constă în transformarea condiţiei umane care începe cu pocăinţa şi se sfârşeşte cu Îndumnezeirea.

Îndumnezeirea, transformarea individului în unirea cea mai strâns posibilă cu Dumnezeu este stadiul ultim al călătoriei spirituale. Îndumnezeirea nu e explicată şi într-o anumită măsură nici nu poate fi explicată, nici chiar de tradiţia ortodoxă; ea tinde să fie rezervată doar acelora ce sunt cu adevărat sanctificaţi, la un nivel mistic al dezvoltării spirituale la care puţini ajung. Subiectul Îndumnezeirii nu face însă scopul acestei cărţi. 

Pocăinţa, pe de o parte, este stadiul iniţial al călătoriei; din dezvoltarea unui mod de pocăinţă avem cel mai mult de învăţat, iar Biserica are cele mai multe de spus. 

Pocăinţa este o temă constantă în slujbele Bisericii, în Sfânta Scriptură şi în învăţăturile şi discuţiile autorilor patristici. Este primul cuvânt al mesajului Înaintemergătorului şi ultimul act pământesc al tâlharului răstignit pe cruce alături de Mântuitorul. Pocăinţa este rezumatul rugăciunii şi Tainelor, actul în care toate fiinţele umane sunt la început de drum şi toate sunt egale.

Din moment ce tot ceea ce suntem şi tot ceea ce avem sunt daruri ale Lui Dumnezeu, pocăinţa este una dintre puţinele ofrande adevărate pe care o persoanăo poate face. Fiecare persoană este liberă să facă o ofrandă de pocăinţă lui Dumnezeu şi, în schimb, El acceptă să participe la transformarea individului.

Poate nu e cazul să menţionăm că în pocăinţă scopul este de a te schimba pe tine, nu de a schimba restul lumii sau de a schimba gândirea lui Dumnezeu. În cei Doisprezece Paşi există o conştientizare implicită că în orice situaţie dată în care este nevoie de schimbare, individul încearcă să rezolve problema schimbându-se pe sine, nu restul lumii. Este imposibil să te pocăieşti în numele unei alte persoane. Evident, acest lucru face  ca procesul să fie foarte diferit de aşteptările persoanelor sau grupurile de persoane (incluzând chiar naţiuni întregi) care au tendinţa de a crede că rezolvarea problemelor se face schimbând mai întâi restul lumii. 

Această deosebire poate sublinia cea mai importantă caracteristică a stilului de viaţă prin cei Doisprezece Paşi. 

Dumnezeu este la cârmă şi nu persoana. 

Persoana, şi nu Dumnezeu, are nevoie de schimbare. 

                 hhhhhhh