Pace

 "Nu putem găsi pacea dacă ne e frică de furtunile vieții."  Elisabeth Kubler-Ross

(psihiatru și autor al 'On Death and Dying')

Viața mea pare întotdeauna plină de dificultăți. Pare a avea mai mult decât partea corespunzătore mie de traume și pierderi. De ce am fost întotdeauna testat așa? Chiar nu e drept! Am fost atât de închis în mine și în nedreptatea dificultăților vieții, încât nu am putut că fiecare din aceste esperiențe dure a adus oportunități de creștere. În loc să-mi deplâng soarta și să învinovățesc oamenii și situațiile pentru ceea ce-mi părea a fi cauza dificultăților aș fi putut să observ ce rol am jucat eu însumi în situația respectivă ori lecțiile pe care le-aș fi putut învăța de la fiecare din aceste experiențe.

Deseori se spune că Dumnezeu nu ne dă mai mult decât putem duce. Am realizat mai târziu, intrând în program, că fiecare din aceste experiențe a fost o oportunitate unică de învățare pentru mine... că în ele era o șansă de creștere și maturizare. Când am putut să mă deschid total lecțiilor pe care le-am avut de învățat în viață, am devenit o persoană întreagă. Atunci viața mea s-a împlinit și am început să cunosc pacea și seninătatea.

Azi îmi voi aminti . . .
Sunt deschis lecțiilor pe care Puterea Superioară vrea să mi le transmită. Sunt deci capabil să cresc, să mă schimb și, făcând asta, voi ajunge să cunosc seninătatea și pacea.

Sharon S.

A TRG Member

Implinire

Lucrul central al vietii noastre este acela ca 

Cel care ne-a creat 

a intrat in inimile noastre si locuieste intr-un fel cu adevarat miraculos. 

El a inceput sa implineasca acele lucruri pentru noi, 

pe care nu le-am putea face niciodata singuri.

Big Book of Alcoholici Anonimi

Un lucru de care sunt absolut sigur este ca Cel care m-a creat, Dumnezeu, locuieste in inima mea si realizeaza miracole in viata mea de zi-cu-zi. Cel mai mare miracol, cred eu, este acela de a fi constient de El, de a sti ca El vegheaza in tot ce se intampla in viata mea. Puterea Lui este infinita. Daca nu as fi fost constient de Dumnezeu, cred ca nu as fi putut lucra acest program. Ceea ce ma ajuta zilnic sa merg spre implinirea scopului de a fi abstinent este constientizarea ca Dumnezeu poate implini toate.

Eu nu pot schimba ce e in inima mea, dar Dumnezeu poate. Nu pot, singur, sa schimb obisnuinte de o viata intreaga, dar Dumnezeu ma poate motiva spre schimbare. Nu pot sa-mi iert toata durerea pe care mi-am provocat-o mie ori celor din jur, dar Dumnezeu imi poate usura inima si ma poate ajuta sa iert stiind ca El ma iarta. Nu e nimic sa nu pot implini cand dau mana la Domnul si Il las pe El sa ma conduca.

Azi imi voi aminti . . .

Il las pe Dumnezeu sa ma conduca intr-o relatie tot mai profunda cu El, astfel incat sa pot implini marea provocare de a invinge alimentarea compulsiva.

sursa:

VESELIA

În timp ce mă poticnesc în această viaţă, ajută-mă să stârnesc mai mult râs decât lacrimi.

Nu mă lăsa niciodată să devin atât de indiferent încât să nu observ miracolul din ochii unui copil.

Nu mă lăsa niciodată să uit că efortul meu se îndreaptă spre a-i înveseli pe oameni, spre a-i face să se desprindă, măcar puţin, de ceea ce-i supără în viaţa lor.

Şi în ultimele mele momente de viaţă, să pot să Te aud şoptindu-mi: „Când i-ai facut pe fii Mei să zâmbească, M-ai făcut pe Mine să zâmbesc”.

Rugăciunea unui clown (autor necunoscut)

Am făcut atâţia oameni să fie furioşi pe mine, să plângă, să se îngrijoreze şi să dispere…Multe persoane au fost supărate pe mine. Boala mea mi-a dictat cum să-mi trăiesc viaţa, dacă se poate numi a trăi.

Apoi am început acest program şi am descoperit un nou mod de a trăi, am găsit bucuria aşa cum nu am mai întâlnit-o înainte, nicăieri. Programul m-a învăţat să nu iau viaţa aşa în serios. „Cartea cea mare” a Acoolicilor Anonimi zice: ”Dar noi nu suntem un grup încruntat. Dacă noii veniţi nu ar vedea bucurie şi veselie în viaţa noastră, nu ar mai vrea să revină. Noi insistăm pe a ne înveseli viaţa”. E nevoie să-mi amintesc aceasta. E nevoie să lucrez paşii, să rămân într-o relaţie conştientă cu Dumnezeu, dar vai, trebuie să-mi amintesc mereu că am nevoie să învăţ că nu sunt o persoană rea care devine o persoană bună, ci o persoană bolnavă care se însănătoşeşte. Chiar şi oamenii bolnavi se înveselesc. Sunt o persoană bolnavă care se însănătoşeşte dintr-o boala fatală, urmând anumite principii zi de zi. Recuperarea m-a smuls de pe „malul” morţii. Acum nu pot să nu văd frumuseţea acestei lumi nebune şi minunate în care trăim.

Azi îmi voi aminti…

Sunt plin de afecţiune şi inima mea cântă la gândul că astăzi am făcut pe cineva să zâmbească. Te rog, Doamne, ajută-mă să fac astfel în continuare.

http://recovery.hiwaay.net/meditations/beingjoyful.html

Pasul Unu

Pentru creştinul ortodox poate să fie corect să spunem că cea mai presantă latură a Pasului Unu e reflectată nu atât de haotica lipsă de control asupra vieţii (deşi există şi asta, chiar şi în vieţile sfinţilor), ci de o conştiinţă profundă şi teribilă a cât de departe e individul şi viaţa sa de Dumnezeu. E posibil ca o dorinţă arzătoare pentru Dumnezeu să fie asociată cu această stare de neputinţă, aşa cum se întâmplă în stadiul “trezirii” din viaţa fiului rătăcitor, exact înainte de a decide să se întoarcă la tatăl său. Însă, există şi un pericol. Poate că în acest stadiu dorinţa arzătoare însăşi se bazează pe o viziune asupra realităţii care aparţine cuiva nerecuperat şi, astfel, acea viziune e greşită. Asta a fost adevărat şi pentru fiul rătăcitor pentru că viziunea pe care şi-a construit-o pentru el însuşi (de ex., să se întoarcă acasă ca şi sclav în casa tatălui său) venea din mintea sa bolnavă, nu din viziunea tatălui său.

FERICIREA

Fericirea este o realizare adusă de noi înşine, din forurile noastre interioare. Oamenii reuşesc să devină fericiţi atunci când se plac pe ei înşişi.
Erich Fromm
***

Se spune că dacă o persoană dintre noi ar trata o altă fiinţă umană aşa cum se tratează pe ea însăşi, atunci ar fi condanabilă pentru delicte criminale. Nu m-am tratat pe mine însumi ca pe un prieten, ca pe cineva pe care-l iubesc; mi-am hrănit constant nefericirea.

Un fondator al AA a fost întrebat, înainte de a muri, care ar fi ideea de bază pe care ar vrea s-o transmită posterităţii. Acesta a spus:  "Împacă-te cu tine însuţi, cu Dumnezeu, apoi cu aproapele." De aceea e nevoie să încep să mă împrietenesc cu mine însumi. E nevoie să mă tratez cu dragoste şi demnitate şi voi obţine fericirea. A fi fericit, bucuros şi liber sunt rezultatele lucrului în Program.

Azi îmi voi aminti...

Îmi doresc să fiu fericit?

Mă voi împrieteni cu mine însumi?
Dacă nu azi, atunci când

Calea pocăinţei

MAI DEPARTE, ESTE NECESAR SĂ DESCOPERE ce înseamnă cu adevărat „calea pocăinţei”.

În engleză, cuvântul ‚pocăinţă’ are o poveste destul de tristă [n.tr. – în Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, 1984: „pocăinţă” – căinţă pentru păcatele săvârşite; regret pentru o faptă rea]. Cu toate că este des folosit pentru a traduce cuvântul grecesc de ‚metanoia’, poartă anumite conotaţii negative pe care cuvântul grecesc nu le poartă, incluzând imagini mentale ale oamenilor care se bălăcesc în vinovăţie şi auto­flagelare (care pare să fi fost agreată de anumiţi scriitori vestici). 

Cuvântul grecesc, pe de altă parte, este unul pozitiv şi denotă o schimbare progresivă şi pozitivă din partea persoanei în cauză. Presupune schimbarea mentalităţii sau a concepţiilor şi este orientată spre “înainte”. În acest sens, pocăinţa poate (dar nu este obligatoriu) să conţină o dimensiune de tristeţe faţă de păcatele din trecut, dar atunci când se întâmplă aşa se întâmplă în contextul schimbării concepţiei acelei persoane spre a nu mai face aceleaşi greşeli şi în viitor. A ne îndrepta paşii într-o direcţie diferită, a vedea lumea cu ochi diferiţi, a o lua de la capăt … acestea sunt trăsăturile importante ale pocăinţei.

Subiectul pocăinţei are o însemnătate capitală în înţelegerea completă a vieţii unui creştin ortodox. Pentru a comprima o mare parte din Teologie în câteva cuvinte, inima experimentării creştin ortodoxe a lui Dumnezeu constă în transformarea condiţiei umane care începe cu pocăinţa şi se sfârşeşte cu Îndumnezeirea.

Îndumnezeirea, transformarea individului în unirea cea mai strâns posibilă cu Dumnezeu este stadiul ultim al călătoriei spirituale. Îndumnezeirea nu e explicată şi într-o anumită măsură nici nu poate fi explicată, nici chiar de tradiţia ortodoxă; ea tinde să fie rezervată doar acelora ce sunt cu adevărat sanctificaţi, la un nivel mistic al dezvoltării spirituale la care puţini ajung. Subiectul Îndumnezeirii nu face însă scopul acestei cărţi. 

Pocăinţa, pe de o parte, este stadiul iniţial al călătoriei; din dezvoltarea unui mod de pocăinţă avem cel mai mult de învăţat, iar Biserica are cele mai multe de spus. 

Pocăinţa este o temă constantă în slujbele Bisericii, în Sfânta Scriptură şi în învăţăturile şi discuţiile autorilor patristici. Este primul cuvânt al mesajului Înaintemergătorului şi ultimul act pământesc al tâlharului răstignit pe cruce alături de Mântuitorul. Pocăinţa este rezumatul rugăciunii şi Tainelor, actul în care toate fiinţele umane sunt la început de drum şi toate sunt egale.

Din moment ce tot ceea ce suntem şi tot ceea ce avem sunt daruri ale Lui Dumnezeu, pocăinţa este una dintre puţinele ofrande adevărate pe care o persoanăo poate face. Fiecare persoană este liberă să facă o ofrandă de pocăinţă lui Dumnezeu şi, în schimb, El acceptă să participe la transformarea individului.

Poate nu e cazul să menţionăm că în pocăinţă scopul este de a te schimba pe tine, nu de a schimba restul lumii sau de a schimba gândirea lui Dumnezeu. În cei Doisprezece Paşi există o conştientizare implicită că în orice situaţie dată în care este nevoie de schimbare, individul încearcă să rezolve problema schimbându-se pe sine, nu restul lumii. Este imposibil să te pocăieşti în numele unei alte persoane. Evident, acest lucru face  ca procesul să fie foarte diferit de aşteptările persoanelor sau grupurile de persoane (incluzând chiar naţiuni întregi) care au tendinţa de a crede că rezolvarea problemelor se face schimbând mai întâi restul lumii. 

Această deosebire poate sublinia cea mai importantă caracteristică a stilului de viaţă prin cei Doisprezece Paşi. 

Dumnezeu este la cârmă şi nu persoana. 

Persoana, şi nu Dumnezeu, are nevoie de schimbare. 

                 hhhhhhh

Cei Doisprezece Paşi nu necesită cunoştinţe specializate

Datorită felului în care sunt scrişi paşii, ei pot să reînvie şi să readucă credinţa pentru mulţi oameni, dar fără a le influenţa în mod direct credinţa. Ei se preocupă mai mult cu ceea ce stă la baza credinţei decât cu credinţa în sine. Acesta este motivul pentru care ei au o compatibilitate profundă cu viaţa creştin ortodoxă. Acelaşi lucru se aplică şi pentru cei cu alte credinţe. De la începuturi, folosirea celor Doisprezece Paşi transcede barierele normale ale societăţii şi mai ales barierele religioase. Alcoolicii protestanţi şi catolici i-au putut folosi şi au văzut de la început căpot face asta fără să-şi compromitătradiţiile religioase proprii sau pe ale celorlalţi.

Se mai spune că americanii au geniul pragmatismului; iar dacă este adevărat, atunci cei Doisprezece Paşi pot fi consideraţi ca o contribuţie americană la „calea pocăinţei”, disponibilă şi pentru cei care nu pot participa pe deplin la viaţa de rugăciune a Bisericii, cât şi pentru cei care doresc să-i folosească spre a-şi trezi şi aprofunda experienţa lor spirituală. Asemenea celor 30 de trepte din Scara Raiului, cei Doisprezece Paşi prezintă o viziune asupra pocăinţei, un ghid pentru transformare. Asemenea Scării, ei aduc în atenţie sarcini concrete care pot să-l aducă pe individ la o mai profundă şi de durată conştientizare a lui Dumnezeu. Spre deosebire de Scara Sfântului Ioan, cei Doisprezece Paşi nu se adresează ‚specialiştilor’ monahali şi, cu toate că au fost scrişi de un om de o abilitate neîndoielnică, puţini ar spune despre Bill W. căar fi un gigant spiritual.  Scara a fost scrisă de un călugăr, un sfânt, pentru călugări şi chiar dacă înţelepciunea cuvintelor sale se potriveşte foarte bine şi acelor oameni care trăiesc “în lume”, directivele sale sunt uneori dificil de aplicat pentru cei care nu stau într-o mănăstire.

Cei Doisprezece Paşi nu au nevoie de specialişti. Iniţial, Paşii au fost adoptaţi de oameni afectaţi de dependenţe, care de abia începeau să se împace cu multitudinea de complicaţii din viaţa lor. Pe parcursul completării lor, ei ajung la un element de certitudine: dacă L-ar invita pe Dumnezeu pentru a-i ajuta în alcoolismul lor, El o va face. Cei Doisprezece Paşi nu necesită cunoştinţe specializate şi nu cer nimic în afară de bunăvoinţa persoanei care intenţionează să îi folosească. Ei pot fi modificaţi pentru a face faţă oricăror crize sau lipsei acestora şi pot fi aplicaţi într-o multitudine de circumstanţe. În mod sigur, ei erau destinaţi unor situaţii specifice, dar sunt aplicabili în cele mai multe situaţii din lumea modernă. Aceşti paşi pot fi folosiţi de oricine şi oricine îi poate folosi. 

Cei Doisprezece Paşi nu afirmă şi nu sugerează nimic decât ceea ce există deja în viaţa Bisericii, iar persoana care îi foloseşte nu devine mai puţin ortodoxă sau catolică sau orice ar fi ea. Paşii scot în evidenţă o anumită cale spre pocăinţă – oferind o listă cu sarcini consecutive care trebuie luate în considerare şi puse în practică sau ignorate, aşa cum găseşte se cuviinţă fiecare individ.