Calea pocăinţei

MAI DEPARTE, ESTE NECESAR SĂ DESCOPERE ce înseamnă cu adevărat „calea pocăinţei”.

În engleză, cuvântul ‚pocăinţă’ are o poveste destul de tristă [n.tr. – în Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, 1984: „pocăinţă” – căinţă pentru păcatele săvârşite; regret pentru o faptă rea]. Cu toate că este des folosit pentru a traduce cuvântul grecesc de ‚metanoia’, poartă anumite conotaţii negative pe care cuvântul grecesc nu le poartă, incluzând imagini mentale ale oamenilor care se bălăcesc în vinovăţie şi auto­flagelare (care pare să fi fost agreată de anumiţi scriitori vestici). 

Cuvântul grecesc, pe de altă parte, este unul pozitiv şi denotă o schimbare progresivă şi pozitivă din partea persoanei în cauză. Presupune schimbarea mentalităţii sau a concepţiilor şi este orientată spre “înainte”. În acest sens, pocăinţa poate (dar nu este obligatoriu) să conţină o dimensiune de tristeţe faţă de păcatele din trecut, dar atunci când se întâmplă aşa se întâmplă în contextul schimbării concepţiei acelei persoane spre a nu mai face aceleaşi greşeli şi în viitor. A ne îndrepta paşii într-o direcţie diferită, a vedea lumea cu ochi diferiţi, a o lua de la capăt … acestea sunt trăsăturile importante ale pocăinţei.

Subiectul pocăinţei are o însemnătate capitală în înţelegerea completă a vieţii unui creştin ortodox. Pentru a comprima o mare parte din Teologie în câteva cuvinte, inima experimentării creştin ortodoxe a lui Dumnezeu constă în transformarea condiţiei umane care începe cu pocăinţa şi se sfârşeşte cu Îndumnezeirea.

Îndumnezeirea, transformarea individului în unirea cea mai strâns posibilă cu Dumnezeu este stadiul ultim al călătoriei spirituale. Îndumnezeirea nu e explicată şi într-o anumită măsură nici nu poate fi explicată, nici chiar de tradiţia ortodoxă; ea tinde să fie rezervată doar acelora ce sunt cu adevărat sanctificaţi, la un nivel mistic al dezvoltării spirituale la care puţini ajung. Subiectul Îndumnezeirii nu face însă scopul acestei cărţi. 

Pocăinţa, pe de o parte, este stadiul iniţial al călătoriei; din dezvoltarea unui mod de pocăinţă avem cel mai mult de învăţat, iar Biserica are cele mai multe de spus. 

Pocăinţa este o temă constantă în slujbele Bisericii, în Sfânta Scriptură şi în învăţăturile şi discuţiile autorilor patristici. Este primul cuvânt al mesajului Înaintemergătorului şi ultimul act pământesc al tâlharului răstignit pe cruce alături de Mântuitorul. Pocăinţa este rezumatul rugăciunii şi Tainelor, actul în care toate fiinţele umane sunt la început de drum şi toate sunt egale.

Din moment ce tot ceea ce suntem şi tot ceea ce avem sunt daruri ale Lui Dumnezeu, pocăinţa este una dintre puţinele ofrande adevărate pe care o persoanăo poate face. Fiecare persoană este liberă să facă o ofrandă de pocăinţă lui Dumnezeu şi, în schimb, El acceptă să participe la transformarea individului.

Poate nu e cazul să menţionăm că în pocăinţă scopul este de a te schimba pe tine, nu de a schimba restul lumii sau de a schimba gândirea lui Dumnezeu. În cei Doisprezece Paşi există o conştientizare implicită că în orice situaţie dată în care este nevoie de schimbare, individul încearcă să rezolve problema schimbându-se pe sine, nu restul lumii. Este imposibil să te pocăieşti în numele unei alte persoane. Evident, acest lucru face  ca procesul să fie foarte diferit de aşteptările persoanelor sau grupurile de persoane (incluzând chiar naţiuni întregi) care au tendinţa de a crede că rezolvarea problemelor se face schimbând mai întâi restul lumii. 

Această deosebire poate sublinia cea mai importantă caracteristică a stilului de viaţă prin cei Doisprezece Paşi. 

Dumnezeu este la cârmă şi nu persoana. 

Persoana, şi nu Dumnezeu, are nevoie de schimbare. 

                 hhhhhhh

Cei Doisprezece Paşi nu necesită cunoştinţe specializate

Datorită felului în care sunt scrişi paşii, ei pot să reînvie şi să readucă credinţa pentru mulţi oameni, dar fără a le influenţa în mod direct credinţa. Ei se preocupă mai mult cu ceea ce stă la baza credinţei decât cu credinţa în sine. Acesta este motivul pentru care ei au o compatibilitate profundă cu viaţa creştin ortodoxă. Acelaşi lucru se aplică şi pentru cei cu alte credinţe. De la începuturi, folosirea celor Doisprezece Paşi transcede barierele normale ale societăţii şi mai ales barierele religioase. Alcoolicii protestanţi şi catolici i-au putut folosi şi au văzut de la început căpot face asta fără să-şi compromitătradiţiile religioase proprii sau pe ale celorlalţi.

Se mai spune că americanii au geniul pragmatismului; iar dacă este adevărat, atunci cei Doisprezece Paşi pot fi consideraţi ca o contribuţie americană la „calea pocăinţei”, disponibilă şi pentru cei care nu pot participa pe deplin la viaţa de rugăciune a Bisericii, cât şi pentru cei care doresc să-i folosească spre a-şi trezi şi aprofunda experienţa lor spirituală. Asemenea celor 30 de trepte din Scara Raiului, cei Doisprezece Paşi prezintă o viziune asupra pocăinţei, un ghid pentru transformare. Asemenea Scării, ei aduc în atenţie sarcini concrete care pot să-l aducă pe individ la o mai profundă şi de durată conştientizare a lui Dumnezeu. Spre deosebire de Scara Sfântului Ioan, cei Doisprezece Paşi nu se adresează ‚specialiştilor’ monahali şi, cu toate că au fost scrişi de un om de o abilitate neîndoielnică, puţini ar spune despre Bill W. căar fi un gigant spiritual.  Scara a fost scrisă de un călugăr, un sfânt, pentru călugări şi chiar dacă înţelepciunea cuvintelor sale se potriveşte foarte bine şi acelor oameni care trăiesc “în lume”, directivele sale sunt uneori dificil de aplicat pentru cei care nu stau într-o mănăstire.

Cei Doisprezece Paşi nu au nevoie de specialişti. Iniţial, Paşii au fost adoptaţi de oameni afectaţi de dependenţe, care de abia începeau să se împace cu multitudinea de complicaţii din viaţa lor. Pe parcursul completării lor, ei ajung la un element de certitudine: dacă L-ar invita pe Dumnezeu pentru a-i ajuta în alcoolismul lor, El o va face. Cei Doisprezece Paşi nu necesită cunoştinţe specializate şi nu cer nimic în afară de bunăvoinţa persoanei care intenţionează să îi folosească. Ei pot fi modificaţi pentru a face faţă oricăror crize sau lipsei acestora şi pot fi aplicaţi într-o multitudine de circumstanţe. În mod sigur, ei erau destinaţi unor situaţii specifice, dar sunt aplicabili în cele mai multe situaţii din lumea modernă. Aceşti paşi pot fi folosiţi de oricine şi oricine îi poate folosi. 

Cei Doisprezece Paşi nu afirmă şi nu sugerează nimic decât ceea ce există deja în viaţa Bisericii, iar persoana care îi foloseşte nu devine mai puţin ortodoxă sau catolică sau orice ar fi ea. Paşii scot în evidenţă o anumită cale spre pocăinţă – oferind o listă cu sarcini consecutive care trebuie luate în considerare şi puse în practică sau ignorate, aşa cum găseşte se cuviinţă fiecare individ.

Pe Dumnezeu Îl putem întâlni doar în prezent

CEL MAI PUŢIN SPIRITUAL MOD DE A TRĂI este de a evita momentul prezent. 

Alternativele noastre sunt limitate la două: de a trăi în trecut sau de a trăi în viitor; uneori le alegem pe ambele în acelaşi timp.

Încercarea de a trăi în viitor este un fenomen des întâlnit. Probabil, provine din acele comportamente obişnuite din copilărie, când visezi la ce doreşti în viitor. Copiii nu au prea multă putere personală şi responsabilitate, astfel încât dorinţa de a creşte mare este echivalată de cele mai multe ori cu a fi luat în serios, cu a fi lăsat să ia propriile decizii, ş.a.m.d. La fel, cineva aşteaptă să termine şcoala, să înceapă să lucreze sau să se căsătorească.

Trăind în viitor, avem posibilitatea să trecem pe lângă momentul prezent fără să fim prea afectaţi de acesta. Facem faţă la tot felul de neplăceri doar de dragul unui viitor mai bun. Este chiar posibil ca oamenii să-şi bazeze întreaga viaţă pe un astfel de model. Din nefericire, destul de des, când ajungem la acel lucru pe care ni l-am dorit atât de mult, suntem dezamăgiţi, astfel încât suntem nevoiţi să ne dorim ca altceva să se întâmple în viitor. 

Odată ce mecanismele de a trăi în viitor se instalează, este foarte greu să le schimbi, sau cel puţin să le schimbi dintr-o dată. Viaţa devine un proces de căutare a lucrurilor pe care le dorim – de fapt, evitând cu orice cost prezentul. Acest lucru continuă chiar şi atunci când prezentul este plăcut. Totuşi, există riscul ca prezentul să însemne durere – sentimente de plictiseală, de inadecvare, şi atunci el este evitat.

La un moment dat, ajungem într-un stadiu al vieţii când ne dăm seama că vremurile bune şi oportunităţile, au trecut deja. În acel punct individul încetează să mai trăiască în viitor şi treptat, începe să trăiască în trecut. Din motive întemeiate, această perioadă e numită „vârsta mijlocie”.

***

Trăitul în trecut este la fel de dificil de schimbat. Dar şi acest lucru este un mod de evitare a prezentului. E de dorit ca la un moment dat să ne dorim şi să trăim în prezent. E normal ca asta să li se întâmple celor care sunt mai în vârstă şi care chiar au lucruri în trecut de care să îşi amintească.

Am întâlnit deseori imigranţi care au păstrat amintiri dragi din ţara lor de origine, chiar dacă nici nu se punea problema de a se reîntoarce să trăiască acolo. Uneori acest ataşament ia forma de „Dacă ai putea vedea cât de important eram eu în satul meu …”. Acest tip de trăire în trecut este de-a dreptul trist, din moment ce persoana care spune acest lucru simte că a fost „natural” sau „autentic”  doar atunci sau acolo, dar nu aici şi acum.

Nostalgia este o altă formă de trăire în trecut, care poate uneori să le cauzeze probleme oamenilor.  Uneori, întreaga omenire încearcă să privească în trecut şi să clasifice o anumită perioadă ca fiind un fel de epocă de aur. Chiar şi unele religii încurajează această perspectivă. Însă, indiferent de cât de atrăgător pare să fie trecutul, e imposibil să trăieşti în trecut doar pentru că îţi doreşti asta.

***

Deşi nu ar fi firesc, sistemul ar funcţiona, dacă am putea trăi şi altfel decât în prezent. Este foarte important să  ne împăcăm cu acest lucru. Altfel, viaţa va fi trăită la “mâna a doua”; va fi o viaţă în care nimic nu e real, în care totul este imaginaţie sau amintiri şi care ne forţează să ne creăm propria realitate. Aceasta este tendinţa care trebuie evitată cu orice preţ. Pasul Unu înseamnă să fim realişti şi să începem să ne împăcăm cu realitatea lui Dumnezeu. În această realitate, două lucruri sunt întotdeauna adevărate:

1                     Putem lua decizii doar în momentul prezent, şi

2                     Pe Dumnezeu Îl putem întâlni doar în prezent.

sursa*

VINOVĂŢIE

"Cine sunt este ceea ce pot dărui. Pur şi simplu trebuie să-mi amintesc că aceasta este suficient." (Anne Wilson Schaef)

În marea parte a perioadei de creştere am fost „alimentat” cu vinovăţie, sau aşa mi se părea. Întotdeauna am simţit că, pentru a justifica că merit ceea ce mi se oferea, trebuia să fiu cel mai bun în orice făceam. M-aş fi simţit vinovat dacă nu corespundeam aşteptărilor celorlalţi. De fapt, respectul de sine era inexistent. Eram mereu disponibil pentru ceilalalţi, dar niciodată pentru mine. Nu e de mirare că m-am îndreptat spre mâncare pentru a face faţă situaţiei.

Acum, sunt recunoscător că a fost nevoie de durerea acelor ani de supraalimentare compulsivă pentru a mă aduce în această minunată întovărăşire cu oameni care mă acceptă aşa cum sunt. Nu este nevoie să fac nimic pentru a mă justifica. Lucrând paşii, m-am putut elibera de multă vinovăţie şi am putut vedea că, cu toate defectele mele, sunt o persoană unică si specială. Stima de sine a crescut şi am învăţat ca trebuie să am grijă de mine dacă vreau sa-i ajut pe ceilalţi.

Din când în când mă mai lupt cu slabiciunile, dar cu susţinerea grupului încep să mă accept aşa cum sunt şi să dau drumul sentimentelor de vinovăţie. Cât de eliberator este!

Nu trebuie să fiu doar persoana care e mereu de ajutor celorlalţi; am nevoie să fiu acolo pentru mine. Învăţ că sunt o persoană valoroasă şi sunt exact aşa cum Dumnezeu vrea să fiu.

Azi îmi voi aminti…

Nu trebuie să fiu doar persoana care sare mereu în ajutorul celorlalţi.

Am nevoie să fiu acolo pentru mine.

Învăţ că sunt o persoană valoroasă şi sunt exact aşa cum Dumnezeu vrea să fiu.

http://www.therecoverygroup.org/meditations/guilt.html

~ INTUIŢIA ~

:~*~:. .:~*~:. .:~*~:. .:~*~:. .:~*~:. .:~*~:

Nu-ţi asculta prietenii când Prietenul din tine spune "fă asta!"

Mahatma Gandhi

:~*~:. .:~*~:. .:~*~:. .:~*~:. .:~*~:. .:~*~:

Dicţionarul Oxford descrie intuiţia ca fiind "o înţelegere imediată a adevărului, fără raţionamente logice preliminare". Ei bine, eu cu siguranţă n-am făcut ceva din intuiţie cea mai mare parte a vieţii mele deoarece, pentru a lua orice decizie, trebuia să mă bazez pe logică. Practic, pentru orice aş fi făcut, aveam nevoie de o listă completă de "dacă... atunci", care să conţină orice posibilă consecinţă mi-aş fi putut închipui pentru fiecare acţiune, iar dacă ieşeau pe listă mai mult consecinţe negative, de cele mai multe ori ieşeam din acţiunea respectivă. Pe de altă parte, era frica de abandon în cazul unei consecinţe negative. Cum să am încredere că Puterea mea Superioară va avea grijă de mine, având în vedere că atâta timp eu am fost furios pe Dumnezeu şi n-am crezut nicio clipă că ar fi avut vreun rol în viaţa mea?

Una dintre minunile programului a fost întoarcerea credinţei într-o Putere Superioară care e întotdeauna acolo pentru mine atunci când am nevoie de ea. Încet, încet, am început să învăţ că tot ce am nevoie este să-mi întorc voinţa şi viaţa către El sistematic, aşa cum am citit în Pasul Trei şi atunci au început să se întâmple lucruri minunate. Din cauză că nu făcusem asta de atâta vreme, intuiţia mea fusese blocată. Pe măsură ce am început lucrarea într-o relaţie de zi-cu-zi cu Dumnezeu, gândurile intuitive s-au întors, iar acum sunt mai deschis să mă bazez pe ele, ştiind că există cineva care întotdeauna are grijă de mine.

Azi îmi voi aminti...
Să continui în a-mi întoarce voia şi viaţa către Dumnezeu, ştiind că legătura mea cu El, manifestată şi prin intuiţie, devine din ce în ce mai puternică şi că sunt din ce în ce mai deschis la voia Lui.

SENINĂTATE

"Doamne, dă-mi seninătatea
să accept ceea ce nu pot schimba,
curajul să schimb ceea ce pot
şi înţelepciunea să le deosebesc.
Fie voia Ta şi nu a mea."
(Rugăciune pentru seninătate)

Viaţa mea înainte de abstinenţă era o luptă în întuneric pentru a-mi asigura stabilitatea lumii mele interioare si a mă proteja de şi mai multă durere. Prea multă suferinţă a îndurat acest copil. Nu a crezut niciodată că va putea reveni la Lumină. Dar ceaţa se ridica acum….sunt zile de limpezime şi bucurie. Cum ar fi putut stii asta? Era prea mică.

Împrejurările se schimbă….amintirirle scad în intensitate….pot fi din nou în siguranţă….îmi pot da voie sa fiu eu însămi. Voi lucra paşii din program pentru a păstra Lumina în interiorul meu.

Azi îmi voi aminti…

Mă rog pentru a înţelege că viaţa mea este un curs neîntrerupt….nu voi mai trăi în întuneric.

http://recovery.hiwaay.net/meditations/serenity.html

IUBIRE

"Fericirea supremă în viaţă constă în convingerea că suntem iubiţi." (Victor Hugo)

Toată viaţa mea m-am simţit neiubit. În adâncul sufletului meu eram de asemenea convins că nu meritam iubirea. Cu toate acestea, râvneam în mod profund după iubire.

În încercarea disperată de a mă simţi ok, am renunţat la Dumnezeul copilăriei mele şi am considerat că nu există Dumnezeu. M-am adâncit tot mai mult în disperare, incapabil de a simţi ori dărui iubire. În căderea mea m-am îndreptat spre mâncare pentru a-mi bloca sentimentele de nevrednicie.

M-am înscris în program suferind atât de dependenţă cât şi de profunda tristeţe a lipsei de iubire. Credeam că sunt diferit de toţi ceilalţi, că nimeni nu ar fi putut să mă înţeleagă. Nu aveam apropiaţi ori prieteni adevăraţi.

Însă în program am găsit persoane exact ca mine! Am început să am sentimentul apartenenţei şi să dezvolt adevărate relaţii de prietenie. În dorinţa mea de a aparţine, am lucrat cei 12 paşi la fel ca ceilalţi şi L-am descoperit pe Dumnezeu aşa cum îl înţeleg eu. Acesta este un Dumnezeu iubitor. Acest Dumnezeu mă sprijină şi mă călăuzeşte în timp ce mă ajută să învăţ să dăruiesc şi să primesc iubire. Iubirea m-a readus la viaţă.

Azi imi voi aminti...

Împreună cu Dumnezeu, iubesc şi sunt iubit.

http://recovery.hiwaay.net/meditations/love4.html

~ SPIRITUALITATE ~

:~*~:. .:~*~:. .:~*~:. .:~*~:. .:~*~:. .:~*~:

Când inima lăcrimează pentru ce a pierdut, duhul râde pentru ce a găsit.

Proverb Sufit

:~*~:. .:~*~:. .:~*~:. .:~*~:. .:~*~:. .:~*~:

Înainte de a intra în program, l-am aruncat pe Dumnezeu pe fereastră. Eram foarte mânios pe El. Unde fusese El în momentul în care singurul meu frate a murit în accident de maşină? Unde a fost când părinţii mi-au murit, când am trecut prin divorţul teribil, când fiul meu vitreg s-a sinucis ori când aveam cele două accidente rutiere foarte grave? Nu ştiam cum să mă împac cu toate acele trăiri care îmi copleşeau plânsul, pierderile, durerea. Eram total pierdut duhovniceşte vorbind, deşi nu ştiam atunci. Tot ce ştiam e că am fost depresiv mult timp şi că aveam această gaură imensă în suflet pe care tot încercam s-o umplu cu mâncare, ca să nu mai simt durerea şi să nu mai fiu nevoit să gestionez nimic din viaţa mea. Dar adevărul e că oricât mâncam, asta nu-mi potolea durerea constantă şi tot ce obţineam era doar că eram din ce în ce mai gras şi mă simţeam tot mai rău. Mâncarea, care trebuia să-mi alunge durerea de a trăi nu făcea decât să-mi producă şi mai multă durere.

Când am intrat în program şi am auzit cuvântul "Dumnezeu", era să plec şi să nu mă mai întorc. Sunt o persoană foarte logică şi raţională şi tot ce vorbeau oamenii aceştia îmi părea o nebunie, dar eram atât de disperat, încât am revenit. Era nevoie să mă port de ca şi cum aş fi crezut că mă pot vindeca şi că Dumnezeu mă poate ajuta. Când minunile au început să se întâmple, credinţa mea a început să crească şi treptat am înţeles că Dumnezeu fusese întotdeauna cu mine. Acum am o metodă mult mai bună prin care să-mi umplu golul din suflet şi aceasta e de departe mai satisfăcătoare şi mai sănătoasă decât aceea de a mă îndopa cu munţi de mâncare.

AZI ÎMI VOI AMINTI . . .

Mă rog să-L păstrez pe Dumnezeu în inimă şi în suflet pentru că ştiu că dacă fac aşa, viaţa mea va fi mai deplină, într-un fel în care oricât aş mânca, nu s-ar putea întâmpla asta.

~*~:. .:~*~:. .:~*~:. .:~*~:. .:~*~:. .:~*~:. .:~*~

http://www.therecoverygroup.org/meditations/december.html

~ LIMITE ~

:~*~:. .:~*~:. .:~*~:. .:~*~:. .:~*~:. .:~*~:

Oamenii sunt singuri deoarece construiesc ziduri în loc de poduri.

Joseph Fort Newton

:~*~:. .:~*~:. .:~*~:. .:~*~:. .:~*~:. .:~*~:


Îmi amintesc de când eram copil că eram singuratic şi nu-mi făceam prieteni. Pentru a mă păzi de durerea respingerii, ori poate pentru că nu aveam încredere în mine, dădeam impresia că nu am nevoie de oameni. Probabil că eram văzut ca un snob. Gândeam că oamenii nu mă plac pentru că eram timid şi introvertit, dar îmi clădisem un zid protector în jurul meu, dincolo de care nu invitam pe nimeni. Nu e greu de înţeles câte nopţi am petrecut astfel, îngropat într-o carte sau în mâncare sau în alte feluri de a-mi petrece singurătatea.



Adult fiind, am devenit o "persoană drăguţă" care făcea plăcere la toată lumea, crezând că în felul acesta oamenii mă vor plăcea mai mult. Acest fel de-a fi s-a manifestat inclusiv cu proprii copii, adică nu puteam spune "nu" lor sau oricui altcuiva fără ca ei să înceteze să mă iubească. Am spus "da" când de fapt chiar simţeam că e "nu" şi, în consecinţă, mă umpleam de resentimente şi mă simţeam mai singur ca niciodată.
Nu ştiam cum să stabilesc limite şi eram îngrozit de faptul că dacă aş fi spus "nu", oamenii din jurul meu nu m-ar mai fi iubit.


Stiu acum că atunci când stabilesc limite, aceasta e o afirmare a valorii mele şi în cele mai multe cazuri sunt respectată şi iubită de acei oameni care-mi sunt cu adevărat prieteni. Inclusiv copiii au beneficiat de stabilirea limitelor cu ei şi mă respectă mai mult decât înainte. Am început să realizez că e foarte bine să fac ce e benefic pentru mine şi că asta nu e o ameninţare pentru niciuna dintre relaţiile mele.

ONE DAY AT A TIME . . .

Am învăţat că e benefic pentru mine să-mi definesc limitele cu cei pe care-i iubesc, ştiind că am stabilit aceste limite în dragoste şi prietenie şi nu în ostilitate şi că sunt o persoană care merită să fie iubită.

(sursa)